Plec. Departe de sentimentele mele „eşuate”. Şi promit, nu, îmi promit că o să încerc viaţa fără niciun stres sau gânduri pesimiste. Cel puţin pentru o săptămână.
Ştiam că se va adeveri zicala: you’ll be back, honey *acum sunt agitată şi nerăbdătoare şi obrajii îmi ard de fericire şi îmi doresc să vină mai repede ziua de 26*.
Răsfoiam în urmă cu câteva zile o revistă, să zicem respectată, ce conţinea un articol ce mi-a atras atenţia. Articolul în sine vorbeşte despre „drama” din tinereţe a unui scriitor când acesta, la vârsta de 14 ani, întâlneşte o fetiţă de numai 11 ani şi se împrietenesc. Până acum este totul bine. Dar, există un dar, acest scriitor X intră în detalii picante despre jocul lor, joc de-a mama şi tata, de-a doctorul etc. Detaliile se referă strict la acţiunea jocului, amănunte ce descriu un joc erotic mai inocent, gen atingeri pe corp şi pupat pe buze.O să transcriu câteva părţi din respectivul articol pentru a vă forma o idee despre prietenia lor: ” În cameră, Ildiko e soţia ea şi o veste cumplită se abate asupra noastră. Ideea e că Ildiko, la fel ca-n tragediile antice- acuma-mi dă mâna să spun- , leşină. Moment de efect. Superb. (…) În sfârşit… Eu mă îndrept spre fereastră şi mă prefac că mă uit în gol. Ildiko se trezeşte, ca prin farmec, ca-n basme, şi îmi pune palmele la ochi, apoi mă întorc şi ne sărutăăăm.
(…) Mai erau altele: cea de-a miliţianul, când ea rupe flori din grădină, eu o prind, o amendez şi ea mă cumpără cu farmece, şi cea de-a mama şi de-a tata, când eu aştept noaptea, ea se întinde peste mine, ne pipăim până ea spune <<e dimineaţă, mergem la serviciu>>. Dar basmul cu final erotic e cel mai spectaculos, pentru că aşează atracţia şi apropierile noastre pe o scenă de sens în care totul străluceşte de fericire”.
Întrebarea mea este: primim oare, de la o vârstă foarte fragedă, o educaţie sexuală într-un mod involuntar, fără să conştientizăm de fapt că adulţii se joacă după aceleaşi reguli, dar totuşi, un joc mult mai avansat?
Este inutil să spun că fiinţele omeneşti ar trebui să se mulţumească doar cu linişte; avem nevoie de acţiune, de zdruncinări sufleteşti care să macine şi cea mai mică urmă de raţiune şi dacă nu le putem găsi, le vom creea.
Să luăm un exemplu concret. Eu. M-am obişnuit să îmi realizez o auto-critică dură care să mă arunce în vreo depresie (mda, am observat că-mi face plăcere să mă plâng decât să încerc să schimb ceva; masochistă scrie pe fruntea mea; ce trist, ce trist..), îmi place să citesc, să ascult sunete(muzică mai bine zis) în general, care îmi trezesc anumite amintiri, şi să nu mă gândesc la absolut nimic, să-mi fac siesta cotidiană, să stau şi să-mi storc creierii la un sudoku greu, să mă uit la filme şi să le văd a doua oară în mintea mea, să mă plimb (uneori) singură, să simt că îmi respir eu singură aerul pe o rază de 20 m, să zicem. Faptele astea alcătuiesc pentru mine câmpul semantic al cuvântului „linişte”. Dar viaţa mea ar intra în rutină definitivă şi ireversibilă dacă nu aş avea parte de o dramă. Şi bănuiesc că în majoritatea cazurilor, oamenii ar prefera intrigile şi traumele în locul liniştii.
Revenind la ceea ce am mărturisit în primul paragraf, oamenii nu sunt făcuţi pentru a fi pe deplin netulburaţi, calmi şi paşnici. Poate Adam şi Eva au căzut în păcat doar pentru că au realizat că nu există viaţă fără „the za-za-zu”, adică fără un strop de adrenalină.
ceaiul de la ora 5 . 