Este inutil să spun că fiinţele omeneşti ar trebui să se mulţumească doar cu linişte; avem nevoie de acţiune, de zdruncinări sufleteşti care să macine şi cea mai mică urmă de raţiune şi dacă nu le putem găsi, le vom creea.

Să luăm un exemplu concret. Eu. M-am obişnuit să îmi realizez o auto-critică dură care să mă arunce în vreo depresie (mda, am observat că-mi face plăcere să mă plâng decât să încerc să schimb ceva; masochistă scrie pe fruntea mea; ce trist, ce trist..),  îmi place să citesc, să ascult sunete(muzică mai bine zis)  în general, care îmi trezesc anumite amintiri, şi să nu mă gândesc la absolut nimic, să-mi fac siesta cotidiană, să stau şi să-mi storc creierii la un sudoku greu, să mă uit la filme şi să le văd a doua oară în mintea mea, să mă plimb (uneori) singură, să simt că îmi respir eu singură aerul pe o rază de 20 m, să zicem. Faptele astea alcătuiesc pentru mine câmpul semantic al cuvântului “linişte”. Dar viaţa mea ar intra în rutină definitivă şi ireversibilă dacă nu aş avea parte de o dramă. Şi bănuiesc că în majoritatea cazurilor, oamenii ar prefera intrigile şi traumele în locul liniştii.

Revenind la ceea ce am mărturisit în primul paragraf, oamenii nu sunt făcuţi pentru a fi pe deplin netulburaţi, calmi şi paşnici. Poate Adam şi Eva au căzut în păcat doar pentru că au realizat că nu există viaţă fără “the za-za-zu”, adică fără un strop de adrenalină.