Stau rareori şi pierd multă vreme cu amintirile ce mi le oferă nişte fotografii, posibil ca în acele momente să nu mai fiu aşa superficială şi , damn, mă simt bine. Şi încerc să am cu mine o conversaţie de cafenea, insignifiantă (cred că de mai mult nu sunt în stare) în care să dezbat problema sentimentelor (să le numesc oare sentimente?) pe care, se pare, că le-am pierdut . Şi, cred că de fapt, nu sunt aşa superficială. De ce? Pentru că atunci când cineva mă dezamăgeşte mă simt , uhm, cum să zic, groaznic. Da, groaznic. Rezultă că încă pun suflet în prieteniile pe care le leg cu diferite persoane (nepotrivite). Deci, sunt sau nu sunt indiferentă ? Trebuie să îmi tratez cumva aceste dubii. De preferat, cu vitamine sau ciocolată .  I’m so fucked up.

Nu am chef sa fie maine.

Nu am chef de brilianta mea profa de economie si de vitezomanul meu profesor de chimie .

Nu am chef sa mai aud si sa mai vad panica asta cu gripa porcina peste tot.

Nu am chef sa scriu cu diacritice.

Nu am chef sa stiu ca nu mai am timp pentru absolut nimic. Si nici macar nu stiu cum naiba trece timpul atat de repede si nu apuc sa fac absolut nimic ce m-ar satisface psihic/moral .

Nu am chef sa ma trezesc maine la 6:45 si pe deasupra, sa fiu si in criza de timp cand eu incep la 8:30. Deci chiar nu stiu de ce trece timpul asa de repede.

Nu am chef sa gandesc ca un om matur. Trebuie sa mai existe o lumina la capatul tunelului care sa imi spuna ca timpul nu trece atat de repede pe cum cred eu.

Nu am chef nici de mine.

Bine, bine, gata termin .

Oh, Doamne, dar cât sunt de egoistă! Dar, vai, prieteni, să aveţi grijă cu mine pe termen lung că eu sunt o persoană căruia îi pasă doar de sine înseşi, după cum spun anumite persoane. Dragele mele, acesta este un mesaj adresat direct la adresa voastră: dacă aveţi ceva cu mine, scuipaţi tot în prezenţa mea (dacă aveţi tangenţe cu mine), dacă nu, mai închideţi gura aia spurcată pentru că nu sunteţi în poziţia de a mă critica pe mine, ţaţe pline cu fumuri în cap! Nici măcar nu aţi ajuns să mă cunoaşteţi şi deja comentaţi aiurea deoarece suferiţi şi voi de nebăgare în seamă acută. Sau dacă ştiţi cum mă numesc vă dă vouă acest fabulos drept de a înşirui nişte vorbe de căcat adresate la persoana mea.
Trist, fetelor, trist. Mă aşteptam la mai mult de la voi . Hai, data viitoare mai cu talent! Să nu mă dezamăgiţi, vreau să aflu după că sunt o frustrată şi, uhm, să mă gândesc, o arogantă şi o fiţoasă şi o nesimtiţă (că m-am luat de voi, divele mele, shame on meeee) .
Mă voi duce să mă tai. Că şi aşa sunt egoistă şi nu-mi pasă de durerea oamenilor din jur, right?

Au trecut doi ani de când m-ai ţinut prima dată de mână şi m-ai sărutat. Je t’aime plus que l’automne.
În ochii tăi râde marea .

Când o să fiu bătrână, o să 2-3 biblioteci pline cu cărţi. O să îmi cumpăr un animal de companie şi o casă cu o grădină-gigant şi o să îmi beau ceaiul în fiecare zi la ora 5, după ce îmi fac siesta cotidiană. O să le spun nepoţilor mei poveşti cu zmei şi Făt-Frumoşi, în viziunea mea, bineînţeles. Voi mânca sănătos şi voi dormi mult. Dar NICIODATĂ nu mă voi plimba cu autobuzul. Îl voi folosi numai în situaţiile urgente, când trebuie să îmi iau medicamente şi atunci nu o să accept să îmi ofere tinerii locul lor. Punct .
ps: articolul acesta e scris pentru a atrage atenţia asupra super-ultra-aglomerării autobuzelor . 70% din pasageri sunt oameni înaintaţi în vârstă care se plimbă pentru că au abonamentul gratis. Şi mai fac şi urât dacă nu le dai locul . Nu, nu mă înţelegeţi greşit, eu ofer locul meu fără să mi se facă observaţie, am bunul-simţ un pic mai dezvoltat, dar mă deranjează că, după ce că stăm la şcoală 6-7 şi la sport ne tot aleargă profesorii, plătim şi abonament, mijlocul de transport să fie plin-ochi de persoane cu concepţii parţial greşite.

Domnişoară A.,
Deabea acum am realizat că m-am maturizat şi crede-mă, draga mea prietenă (cred că, totuşi, poţi să deţii acest apelativ în numele tuturor momentelor bune din acea relaţie RECIPROCĂ de prietenie), că puţin mă interesează că regreţi (prea târziu, draguţo) toate căcaturile pe care le-ai făcut. De fapt, nu, nu regreţi, doar te prefaci că îţi pasă, deoarece acum ai realizat că eu sunt singura tâmpită care ţine cu adevărat la tine şi trebuie să mă recuperezi. Neapărat. Chiar în momentul acesta. Şi probabil voi auzi acelaşi stupid refren “iartă-mă” care, la tine, a fost mereu răcit. Fie cu gheaţă, fie cu indiferenţă. Alege tu o variantă. Să ştii că am aşteptat cu nerăbdare discursul tău (mai bine zis eseu) în legătură cu părerile tale de rău, scris cu litere însufleţite de lacrimile tale (sau nu) şi am ezitat să îţi dăruiesc un răspuns sincer într-un timp scurt pentru că nu eram sigură pe sentimentele mele. Acum poţi să pleci. Deci, pleacă! Şi aşa îţi plăcea ţie singurătatea.

Acest articol a fost proiectul meu pentru înscrierea la nişte cursuri de jurnalism, dar nu m-am dus niciodată . Ştiu că am epuzat subiectul, dar deh, fiecare cu gongile lui pe creier.

În zilele noastre, cuvântul „trend” se află pe buzele oricui, iar cine îl rosteşte este „sclavul” lui – intri automat într-una dintre cele două categorii: eşti la modă sau îi critici pe cei ce-şi achiziţionează articole „în trend”. Asta nu ar fi o problemă, ci modul în care asimilează tinerii aceste influenţe şi cum le pun apoi în aplicare în stilul vestimentar propriu.
Omul fără substrat, trenderul, jupoaie toate simbolurile culturilor şi epocilor pe care nu le-au trăit şi înţeles. Transformă lucruri ieftine, de masă, în alte circumstanţe, în chestii scumpe şi „pă trend”. De fapt, este „plin” de kitsch-uri, şi acum acestea nu se pot elimina, mai precis, nu se poate fără genocid, prostul-gust nu poate fi controlat, legiferat, „umplut de sânge”. Kitsch-ul este ieftin şi mereu fezabil , amestecând bezmetic şi cofonic stilurile şi are subtililatea unui ţăran bavarez care îşi mişcă ameţitor halba de bere pe ritmul fanfarei (efectul comic este întotdeauna garantat ) .
Cât va avea de suferit un singur calculator pentru a aproxima pierderile din economia „familiară”, doar pentru mofturile unor adolescenţi care suferă de neprimirea atenţiei cuvenite, pentru că, până la urmă, te îmbraci ca să exprimi un anumit lucru, sau mai degrabă, să obţii priviri invidioase sau de admiraţie din partea semenilor tăi. Dar apare o problemă, tinerii nu ştiu să apeleze numai la imaginaţia proprie, ci se aruncă cu brutalitate în „marea” de idei a societăţii.
Personal, mă deranjează deformarea fetei prin moda “socială”. Zgomotul pe care îl fac anumite reviste în jurul unor femei care, în fapt, nu strălucesc prin nimic demn de luat în seamă, ascunde un interes: punerea în valoare a “ţoalelor” sau a altor obiecte purtate de respectivele. Revistele astea la noi ar fi hârtiile acelea mâzgălite adunate într-un dosar(nu pot să le denumesc altcumva) destinate adolescentelor (aş putea da multe exemple aici) . Într-o lume în care ne uităm peste gard şi vrem şi noi la fel dar cumva mai bine sau poate mai mult, apare şi deformarea fetei prin moda „copy+paste”, influnţele având o notă ridicată de vulgaritate, deoarece se merge pe principiu „ pe stradă- la şcoală”, adică modul în care îţi „asortezi” hainele pe mahala (în cel mai nefericit caz), aşa procedezi şi cînd porneşti spre o instituţie a învăţământului. Multora li se pare irelevant ce poartă un om, dar pe mine mă dor ochii când văd adolescente „pictate” în toate culorile şi/sau îmbrăcate foarte sumar la şcoală. De aceea am fost mereu de acord cu uniforma, cu toate că atunci când te uiţi în jur, le(îi) vezi pe toate(toţi) identici din punct de vedere vestimentar.
Voi încheia acest articol printr-o întrebare retorică : fetelor, n-aţi învăţat să vă îmbrăcaţi şi să vă purtaţi după cum vă este personalitatea?

Ultima zi de septembrie. Au revoir dimineţi cu un miros specific şi vreme prielnică, toamnă îşi va lua rolul în serios de acum înainte, iar azi, o frunză şi-a găsit confortul pe banca pe care stăteam, chiar lângă mine, probabil spunându-mi să îi fac şi ei loc prin colecţia mea de frunze autumnale, iar eu, ca o fată stupidă, nu am acceptat.  Şi ce frumoasă era!

Rămâi cu bine septembrie! Ne vedem la anu’ .